Vremuri de mult apuse? Sau poate nu...

Relatiile vasalice in Evul Mediu au generat prin caracterul lor o institutie si o mentalitate: cavalerismul, care la randu-i a creat o elita razboinica, o casta militara privilegiata s-ar putea spune; cea a cavalerilor. Acestia reprezinta in evul mediu una dintre cele trei categorii fundamentale ce constituie societatea medievala, asa cum deja in secolul al XI-lea sesiza Adalbert de Laon ce imparte ierarhic oamenii vremii sale in “oratores” adica cei ce se roaga, “belatores” adica razboinicii, cei ce se lupta – cavalerii si “laboratores” cei ce muncesc.
In categoria cavalerilor puteau intra doar oamenii liberi si in general cei ce proveneau din familii nobiliare. Doar cu foarte mici exceptii si doar in cazuri absolut speciale, pentru merite militare deosebite sau pentru servicii extraordinare, aveau acces in aceasta categorie oameni din alte paturi sociale. In general baietii nascuti din familii cavaleresti urmau o educatie speciala structurata pe cicluri de cate 7 ani. Astfel pana la varsta de 7 ani, copilul era lasat in grija femeilor. Urma al doilea ciclu, intre 7 si 14 ani, cand era incredintat unui educator, fie unui alt cavaler, fie alaturi de alti copii de aceeasi varsta si situatie la curtea tatalui sau. Educatia din aceasta perioada se axa in principal pe exercitii fizice pregatitoare folosirii armelor si pe manuirea armelor simple sau “nenobile”: arcul, prastia, bata. Pe langa acest gen de educatie acesti tineri numiti paji, erau initiati in arta muzicii si a poeziei prin care trebuia sa o intretina pe sotia cavalerului si pe celelalte femei din anturajul acesteia. De la varsta de 14 ani, tinerii nobili deveneau scutieri si se mutau de obicei la curtea unui senior mai mare unde incep pregatirea militara riguroasa invatand sa manuiasca armele cavaleresti: spada, lancea, scutul, buzduganul, securea de lupta. In aceasta a treia perioada scutierii mai in varsta puteau primi si “botezul focului”, luptand in conditii reale in ceata armata a seniorului lor. La implinirea varstei de 21 de ani, tinerii scutieri erau considerati majori si teoretic puteau sa devina cavaleri.
Practic insa nu toti scutierii deveneau automat cavaleri la implinirea acestei varste, deoarece noua calitate implica si primirea unui feud care sa poata intretine un luptator individual. Din acest motiv unii scutieri ramaneau inca multi ani luptatori intretinuti in ceata unui cavaler mai mare sperand sa se remarce pe campul de lupta si sa fie inzestrati cu un feud in urma unor fapte deosebite de arme. Cel ce avea posibilitatea sa-si procure un cal, un echipament adecvat si un feud, fie prin grija familiei sau prin inzestrarea unui senior – care in acest caz devenea nasul tanarului – putea deveni cavaler in urma unui somptuos ceremonial la care participau numerosi invitati din intregul tinut.
Ceremoniile se desfasurau indeobste la curtea viitorului senior si debutau de cu seara, cand tanarul era inchis in capela, unde trebuia sa-si petreaca noaptea in costum de penitenta, cufundat in rugaciune si meditatie, impacandu-se cu Domnul. Nu in ultimul rand se urmarea prin aceasta “proba” si testarea calitatilor psihice ale viitorului cavaler, caci intr-o perioada dominata de misticism si superstitii petrecerea unei nopti singur intr-o biserica nu era un lucru simplu. Dimineata zilei urmatoare debuta tot in capela cu slujba religioasa, prilej cu care candidatul primea absolutiunea si se impartasea, depunand apoi juramantul de credinta fata de biserica, suveran si starea de cavaler. Dupa slujba, tanarul se echipa de lupta si trebuia sa demonstreze calitatile sale militare intr-un turnir in care se confrunta cu fostii sai colegi scutieri sau cu cavaleri invitati pentru a participa la acest eveniment. In unele cazuri se practicau insa si simple exercitii de manuire a spadei si a lanciei. Urma ceremonialul „”incingerii” sau “loviturii” de cavaler. Un astfel de eveniment este redat in imagini foarte sugestive in “Codexul de la Oxford” a lui Mateus din Paris unde tanarul candidat urcat pe un podium imbraca asa-numita “camase de arme” purtand blazonul sau in timp ce doi paji ii leaga la picioare pintenii, unul dintre simbolurile cavalerilor.
Apoi, flancat de un scutier ce poarta lancea cu fanion si scutul, seniorul ii “incinge” la brau centura cu spada, cel mai insemnat simbol al cavalerilor. Dupa sarutul seniorului urma “lovitura” de cavaler, aplicata de senior cu palma, cu manusa sau cu latul spadei, si care trebuia sa fie ultima pe care un cavaler trebuia sa o suporte fara sa o razbune. De obicei imediat dupa acest ritual urma omagiul vasalic pe care proaspatul cavaler trebuia sa il depuna fata de seniorul sau. In armura completa si ingenunchiat in fata seniorului asezat de data aceasta intr-un tron, vasalul pune mainile sale impreunate ca pentru rugaciune intre palmele seniorului sau jurand credinta si fidelitate, ajutor si sfat. Apoi seniorul ii inmaneaza vasalului un insemn al beneficiului cu care il inzestreaza: un inel sigilar, o lance-drapel cu insemnele feudului respectiv sau pur si simplu un bulgare de pamant, o ramura de copac sau un manunchi de spice de pe acel feud. Cu aceasta, festivitatea propriu zisa era incheiata, insa de cele mai multe ori totul se termina cu un mare banchet. Aceste festivitati la care se adunau cavalerii unui intreg tinut sau chiar din zone indepartate impreuna cu familiile lor, erau si un foarte bun prilej de punere la cale a logodnei celui ce de acum era considerat barbat capabil sa intemeieze o familie.
Viata cotidiana a unor astfel de cavaleri se desfasura in coordonate destul de spartane. Locuinta cavalereasca a fost initial turnul - locuinta, “donjonul”, o constructie in primul rand militara ce asigura insa si adapost cavalerului si familiei sale. Aceste turnuri organizate in general pe trei nivele: parter, etaj si platforma de lupta, erau destul de neconfortabile, cu ziduri groase de piatra si deschideri inguste, de fapt ambrazuri de tragere, prin care lumina zilei patrundea anevoios. Parterul era folosit in general doar ca depozit si nu avea deschidere de acces dinspre exterior. Accesul in turn se facea cu o scara mobila direct la primul etaj ce reprezenta locuinta cavalerului de unde pe scari interioare se cobora la parter sau se urca pe platforma de lupta.
Mobilierul era extrem de saracacios iar incalzirea precara a acestui spatiu de locuit se realiza la inceput printr-o vatra deschisa de la care fumul nu se evacua printr-un horn ci prin ferestre asigurand adesea si afumarea si conservarea unor produse din carne atarnate in tavan. Donjonul era initial inconjurat cu un sant si val de aparare cu palisada in interiorul caruia erau ridicate constructii usoare din lemn pentru adapostul slugilor, grajduri si cotete pentru animale de curte. In jurul acestor turnuri locuinta se va dezvolta in decursul timpului in asa numitul castel nobiliar prin atasarea unor cladiri anexe, a unei capele si a unor ziduri de incinta. Ocupatia principala a nobililor cavaleri era razboiul iar in vederea permanentei pregatiri de lupta participau la turniruri, care in prima faza erau un fel de mini razboaie sau la vanatoare, un fel de razboi cu animalele salbatice. Ambele “sporturi cavaleresti” erau destul de riscante si se terminau adesea tragic. Turnirul se practica de fapt cu aceleasi arme ce se foloseau si in razboi doar ca nu erau ascutite, iar o vanatoare cavalereasca urmarea rapunerea unor animale mari si periculoase, fiind practicata tot cu arme cavaleresti si mai rar cu arme de lupta la distanta ca arcul sau arbaleta considerate nedemne si generatoare de lasitate. Activitati cavaleresti ce nu erau direct legate de razboi si pregatirea militara se regasesc mai ales in muzica si poezie, domenii in care idealul cavaleresc de eroism, onoare si fidelitate isi gaseste camp de exprimare. Asa sunt create adevarate capodopere ale literaturii universale ca romanele cavaleresti, eposurile de curte sau poemele eroice alaturi de creatiile liricii de adolatiune, transmise inainte de asternerea lor pe hartie prin cavalerii trubaduri ce colindau regatele medievale sau se intruneau in asa-numitele “turniruri ale trubadurilor” ca cel de la Wartburg din Turingia, cunoscut prin scrierile si imaginile pastrate in “Codex Manesse”.