Sibiul si cavalerii sai

Prima atestare documentara a unui cavaler in zona Sibiului – servientes regis – dateaza de la inceputul secolului al XIII-lea, fiind vorba de Johannes Latinus de Villa Reutel (localitate disparuta aflata langa orasul Cisnadie). Eroul legendar Hermann – fondatorul localitatii Hermanndorf (villa Hermanni) – se considera ca a fost un cavaler ce a construit prima incinta fortificata din zona Pietei Mici si a Pietei Huet la sfarsitul secolului al XII-lea.
Prezenta categoriei cavalerilor in Transilvania este indirect documentata inca de la inceputul secolului al XII-lea, cand, in contextul primei Cruciade (1098-1099), in regatul Ungariei s-au stabilit o serie de mici nobili occidentali. In cursul secolului al XIII-lea, mai exact in anii 1210-1211, prezenta categoriei sociale a cavalerilor in villa Hermanni (Sibiu) este atestata de un document oficial. Cavalerismul de tip occidental in Transilvania patrunde mai ales in secolul al XII-lea si este de sorginte germana. Acest fapt este ilustrat si de blazonul Sibiului, pe care sunt prezentate doua spade incrucisate suprapuse de frunze de crin stilizate. Privilegiul de a purta spada il aveau in acea vreme doar nobilii, fiind elementul ce ii definea drept cavaleri. In cursul secolului al XIV-lea rolul cavalerilor, servientes regis, este tot mai mult anulat si comunitatile libere ale sasilor din sudul Transilvaniei vor reusi treptat sa anihileze autoritatea greavilor – conducatorii comunitatilor –, impunand interdictia stabilirii oricarui nobil in interiorul zidurilor oraselor sasesti. In cursul secolului al XV-lea, noua categorie sociala a patriciatului sasesc sibian – provenit in parte din randul acelor greavi/cavaleri – s-a situat de multe ori pe pozitii contrare puterii regale, deseori razvratindu-se. Aceasta opozitie a culminat in secolul al XVIII-lea cu o razvratire a patricienilor sasi care s-a terminat cu decapitarea comitelui de Sibiu, Johann Sachs von Harteneck, in Piata Mare.

Vremuri de mult apuse? Sau poate nu...

Relatiile vasalice in Evul Mediu au generat prin caracterul lor o institutie si o mentalitate: cavalerismul, care la randu-i a creat o elita razboinica, o casta militara privilegiata s-ar putea spune; cea a cavalerilor. Acestia reprezinta in evul mediu una dintre cele trei categorii fundamentale ce constituie societatea medievala, asa cum deja in secolul al XI-lea sesiza Adalbert de Laon ce imparte ierarhic oamenii vremii sale in “oratores” adica cei ce se roaga, “belatores” adica razboinicii, cei ce se lupta – cavalerii si “laboratores” cei ce muncesc.
In categoria cavalerilor puteau intra doar oamenii liberi si in general cei ce proveneau din familii nobiliare. Doar cu foarte mici exceptii si doar in cazuri absolut speciale, pentru merite militare deosebite sau pentru servicii extraordinare, aveau acces in aceasta categorie oameni din alte paturi sociale. In general baietii nascuti din familii cavaleresti urmau o educatie speciala structurata pe cicluri de cate 7 ani. Astfel pana la varsta de 7 ani, copilul era lasat in grija femeilor. Urma al doilea ciclu, intre 7 si 14 ani, cand era incredintat unui educator, fie unui alt cavaler, fie alaturi de alti copii de aceeasi varsta si situatie la curtea tatalui sau. Educatia din aceasta perioada se axa in principal pe exercitii fizice pregatitoare folosirii armelor si pe manuirea armelor simple sau “nenobile”: arcul, prastia, bata. Pe langa acest gen de educatie acesti tineri numiti paji, erau initiati in arta muzicii si a poeziei prin care trebuia sa o intretina pe sotia cavalerului si pe celelalte femei din anturajul acesteia. De la varsta de 14 ani, tinerii nobili deveneau scutieri si se mutau de obicei la curtea unui senior mai mare unde incep pregatirea militara riguroasa invatand sa manuiasca armele cavaleresti: spada, lancea, scutul, buzduganul, securea de lupta. In aceasta a treia perioada scutierii mai in varsta puteau primi si “botezul focului”, luptand in conditii reale in ceata armata a seniorului lor. La implinirea varstei de 21 de ani, tinerii scutieri erau considerati majori si teoretic puteau sa devina cavaleri.
Practic insa nu toti scutierii deveneau automat cavaleri la implinirea acestei varste, deoarece noua calitate implica si primirea unui feud care sa poata intretine un luptator individual. Din acest motiv unii scutieri ramaneau inca multi ani luptatori intretinuti in ceata unui cavaler mai mare sperand sa se remarce pe campul de lupta si sa fie inzestrati cu un feud in urma unor fapte deosebite de arme. Cel ce avea posibilitatea sa-si procure un cal, un echipament adecvat si un feud, fie prin grija familiei sau prin inzestrarea unui senior – care in acest caz devenea nasul tanarului – putea deveni cavaler in urma unui somptuos ceremonial la care participau numerosi invitati din intregul tinut.
Ceremoniile se desfasurau indeobste la curtea viitorului senior si debutau de cu seara, cand tanarul era inchis in capela, unde trebuia sa-si petreaca noaptea in costum de penitenta, cufundat in rugaciune si meditatie, impacandu-se cu Domnul. Nu in ultimul rand se urmarea prin aceasta “proba” si testarea calitatilor psihice ale viitorului cavaler, caci intr-o perioada dominata de misticism si superstitii petrecerea unei nopti singur intr-o biserica nu era un lucru simplu. Dimineata zilei urmatoare debuta tot in capela cu slujba religioasa, prilej cu care candidatul primea absolutiunea si se impartasea, depunand apoi juramantul de credinta fata de biserica, suveran si starea de cavaler. Dupa slujba, tanarul se echipa de lupta si trebuia sa demonstreze calitatile sale militare intr-un turnir in care se confrunta cu fostii sai colegi scutieri sau cu cavaleri invitati pentru a participa la acest eveniment. In unele cazuri se practicau insa si simple exercitii de manuire a spadei si a lanciei. Urma ceremonialul „”incingerii” sau “loviturii” de cavaler. Un astfel de eveniment este redat in imagini foarte sugestive in “Codexul de la Oxford” a lui Mateus din Paris unde tanarul candidat urcat pe un podium imbraca asa-numita “camase de arme” purtand blazonul sau in timp ce doi paji ii leaga la picioare pintenii, unul dintre simbolurile cavalerilor.
Apoi, flancat de un scutier ce poarta lancea cu fanion si scutul, seniorul ii “incinge” la brau centura cu spada, cel mai insemnat simbol al cavalerilor. Dupa sarutul seniorului urma “lovitura” de cavaler, aplicata de senior cu palma, cu manusa sau cu latul spadei, si care trebuia sa fie ultima pe care un cavaler trebuia sa o suporte fara sa o razbune. De obicei imediat dupa acest ritual urma omagiul vasalic pe care proaspatul cavaler trebuia sa il depuna fata de seniorul sau. In armura completa si ingenunchiat in fata seniorului asezat de data aceasta intr-un tron, vasalul pune mainile sale impreunate ca pentru rugaciune intre palmele seniorului sau jurand credinta si fidelitate, ajutor si sfat. Apoi seniorul ii inmaneaza vasalului un insemn al beneficiului cu care il inzestreaza: un inel sigilar, o lance-drapel cu insemnele feudului respectiv sau pur si simplu un bulgare de pamant, o ramura de copac sau un manunchi de spice de pe acel feud. Cu aceasta, festivitatea propriu zisa era incheiata, insa de cele mai multe ori totul se termina cu un mare banchet. Aceste festivitati la care se adunau cavalerii unui intreg tinut sau chiar din zone indepartate impreuna cu familiile lor, erau si un foarte bun prilej de punere la cale a logodnei celui ce de acum era considerat barbat capabil sa intemeieze o familie.
Viata cotidiana a unor astfel de cavaleri se desfasura in coordonate destul de spartane. Locuinta cavalereasca a fost initial turnul - locuinta, “donjonul”, o constructie in primul rand militara ce asigura insa si adapost cavalerului si familiei sale. Aceste turnuri organizate in general pe trei nivele: parter, etaj si platforma de lupta, erau destul de neconfortabile, cu ziduri groase de piatra si deschideri inguste, de fapt ambrazuri de tragere, prin care lumina zilei patrundea anevoios. Parterul era folosit in general doar ca depozit si nu avea deschidere de acces dinspre exterior. Accesul in turn se facea cu o scara mobila direct la primul etaj ce reprezenta locuinta cavalerului de unde pe scari interioare se cobora la parter sau se urca pe platforma de lupta.
Mobilierul era extrem de saracacios iar incalzirea precara a acestui spatiu de locuit se realiza la inceput printr-o vatra deschisa de la care fumul nu se evacua printr-un horn ci prin ferestre asigurand adesea si afumarea si conservarea unor produse din carne atarnate in tavan. Donjonul era initial inconjurat cu un sant si val de aparare cu palisada in interiorul caruia erau ridicate constructii usoare din lemn pentru adapostul slugilor, grajduri si cotete pentru animale de curte. In jurul acestor turnuri locuinta se va dezvolta in decursul timpului in asa numitul castel nobiliar prin atasarea unor cladiri anexe, a unei capele si a unor ziduri de incinta. Ocupatia principala a nobililor cavaleri era razboiul iar in vederea permanentei pregatiri de lupta participau la turniruri, care in prima faza erau un fel de mini razboaie sau la vanatoare, un fel de razboi cu animalele salbatice. Ambele “sporturi cavaleresti” erau destul de riscante si se terminau adesea tragic. Turnirul se practica de fapt cu aceleasi arme ce se foloseau si in razboi doar ca nu erau ascutite, iar o vanatoare cavalereasca urmarea rapunerea unor animale mari si periculoase, fiind practicata tot cu arme cavaleresti si mai rar cu arme de lupta la distanta ca arcul sau arbaleta considerate nedemne si generatoare de lasitate. Activitati cavaleresti ce nu erau direct legate de razboi si pregatirea militara se regasesc mai ales in muzica si poezie, domenii in care idealul cavaleresc de eroism, onoare si fidelitate isi gaseste camp de exprimare. Asa sunt create adevarate capodopere ale literaturii universale ca romanele cavaleresti, eposurile de curte sau poemele eroice alaturi de creatiile liricii de adolatiune, transmise inainte de asternerea lor pe hartie prin cavalerii trubaduri ce colindau regatele medievale sau se intruneau in asa-numitele “turniruri ale trubadurilor” ca cel de la Wartburg din Turingia, cunoscut prin scrierile si imaginile pastrate in “Codex Manesse”.

A fost odata ca niciodata...

A fost o data, ca niciodata, un timp in care oamenii se imparteau in muritori de rand si cavaleri.
Acesti cavaleri aveau posesiuni intinse, pamanturi, paduri, orase si castele. Ei erau de vita nobila, iar unicul lor scop in viata era de a mentine si spori gloria si onoarea familiei din care faceau parte si de a apara credinta crestina in care fusesera botezati. Erau adevarati razboinici, iar indemanarea lor in manuirea spadei sau lancei era admirata si temuta. Aceasta abilitate era dovedita fie in turniruri cavaleresti, fie pe campul de lupta - in fata dusmanului. Orice cavaler era echipat cu o armura corespunzatoare rangului, un scut, o spada, o lance, un cal si era insotit de cel putin un scutier. Pe armura sa, pe scut si pe flamura sa era reprezentat blazonul familiei sale, ce simboliza faptele sau insusirile deosebite detinute de stramosii sai.
Din pacate acele timpuri s-au dus... Insa nu de tot!
Din fericire, exista inca oameni care continua traditia cavalereasca, facand-o sa traiasca prin reproducerea luptelor de strada, a dansurilor, dar si prin costumele, tinuta, armele reprezentative ale Evului Mediu. Ei sunt Ordinul Roland – Vila Hermanni.

Indemn la lupta - Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

Fascinatia Evului Mediu

Intr-o lume agitata, bantuia de spectrul dezechilibrului, al nestatorniciei, dar si al sperantei, arta medievala cu toate sectiunile acesteia poate fi considerata de multi depasita, poate trece drept o incercare riscanta, la limita kitsch-ului. In acest zbucium general, incearca sa-si gsseascs locul Ordinul Roland – Vila Hermanni. Ei propun timpului un pariu pe care cu siguranta il vor castiga, redand viata armelor medievale, maiestrit executate si manuite, care nu mai inspira insa la violenta, ci doar la o forta linistitoare, tihna si stabilitate in timp. Cu spadele in teaca, o atitudine sobra, avand la brat preafrumoase domnite, cavalerii sunt gata oricand sa apere onoarea dragostei, dar si a cetatii... Imbracati in costume deosebite, confera astfel oricarei ocazii un aer autentic, de traditie si istorie, printr-un spectacol plin de culoare.
Armele lor de temut, scuturile si steaguri impodobite cu blazoane nobiliare, toate executate manual, reprezinta simboluri ale curajului, daruirii si onoarei, calitati cavaleresti ce se vor redescoperi. In orice situatie, un astfel de simbol vine sa implineasca un decor modern, dand senzatia de traditie, trainicie si echilibru. Pentru noi, cei ce le readucem la viata, este o bucurie a sufletului sa redam lumii curajul de a-si permite sa-si ofere o farama de noblete.
Ordinul Roland – Vila Hermanni va propune readucerea in actualitate a unor precepte ce au dat nemurire epocii cavaleresti: cinste, onoare, traditii, barbatie si, de ce nu... destindere si distractie, insotite de muzica si poezie de bun gust, pigmentate cu fapte de arme, costume de epoca, ghidusii, cuvinte cu talc - intr-un cuvant un spectacol real, in care invitatii devin protagonisti.
Cavalerii din Ordinul Roland – Vila Hermanni sunt gata in orice moment sa va faca o demonstratie ca sunt purtatorii spiritelor bravilor cavaleri de odinioara, invitandu-va intr-o calatorie in evuri de mult apuse. Alaturi de noi veti evada din prizonieratul lumii materiale si va veti petrecere momente intr-un cadru plin de aventura si mister.

Tobosarul de la Podul Minciunilor

Heraldul nostru, Ioan Octavian Dumitru, este cel care in ultimii ani a deschis parada din cadrul Festivalului de Arta Medievala “Cetati Transilvane” de la Sibiu, si care a participat alaturi de noi si la alte manifestari de gen din tara. El este Tobosarul de la Podul Minciunilor, dar in timpul “petrecerilor de la curte” isi etaleaza si calitatile de bufon si paharnic. Bebe este cel care se ingrijeste de “spiritul” cavalerilor nostri, umplandu-le pocalele cu vin si destinzandu-i prin glumele pe care nimeni nu stie sa le faca mai bine decat el.

Mihailus von Kronen

Mihai Anisie practica inca de mic artele martiale, regulile Kyokushin reprezentand principiile sale de viata. Artele martiale il ajuta mult in realizarea coregrafiei spectacolelor sale. Pe langa aceasta, dansul sportiv pe care l-a descoperit la fel de fraged i-a dezvoltat simtul artistic pentru dansul si muzica medievala. Asa dupa cum, si in Evul Mediu, cavalerul trebuia sa fie un luptator desavirsit, dar si un intelectual deosebit.
Ecologist, cu adevarat iubitor de natura, marea lui pasiune este echitatia, rasele de cai preferate fiind cele semigrele, in special Furioso, si de aceea isi doreste ca pe viitor sa ii implice si pe acestia in spectacolele medievale, prin organizarea unor turniruri, apreciind nobletea si demnitatea acestor animale blande.
“Pasiunea mea pentru arta medievala s-a materializat in urma cu aproximativ sase ani cind in Sibiu a aparut un ordin cavaleresc, iar eu am devenit imediat unul dintre cei mai activi membri".
Incepand cu anul 2000, Mihai a fost prezent la toate editiile festivalului "Sighisoara Medievala", Festivalul de Arta Medievala “Cetati Transilvane” de la Sibiu, si alte asemenea evenimente din Caransebes, Fagaras, Biertan, si alte locatii. De asemenea, a fost prezent la targuri de turism din Sibiu si Bucuresti, si a fost parte din receptiile organizate ca si evenimente locale si din strainatate.
Pentru Mihailus von Kronen culorile preferate pentru costmele sale medievale sunt rosul si nuantele de maro. Ca si arme, stie sa manuiasca atat armele medievale cat si cele nipone, printre acestea fiind nunceagul, tomfa, armele de foc, spada – atat cea de samurai cat si cea medievala. Insa, categoric, preferata sa este spada pentru o mana si pentru doua maini. Blazonul sau infatiseaza un cal si un trandafir incoronati de frunze de laur.
In spectacolele regizate de aceasta trupat pana acum s-a ocupat si de partea pirotehnica, iar membrii trupei il apreciaza ca avand un telent deosebit in pregatirea vitelului la protap.